Prima lege a macroprudenţialităţii, dezbătută public timp de vreo doi ani, a fost în cele din urmă  votată şi adoptată de corpul legiuitor. Avea un conţinut drept şi o formă în parte strâmbă. Paradox dat de scrierea neclară a textelor legii. Şi cum legile sunt scrise şi pentru cei mulţi, care nu sunt jurişti, cerinţa preşedintelui a fost să fie rescrisă.      

Dacă guvernul - care răspunde solidar numai în faţa Parlamentului - ar mai putea fi obligat să răspundă şi în faţa unei alte autorităţi, cum ar fi Comitetul Naţional de Macroprudenţialitate, lucrurile nu ar fi în ordine. Textul legii nu prevedea aşa ceva. Cum însă unele articole erau formulate confuz, s-a ajuns la această suspiciune. Confuzia se făcea simţită mai cu seamă în dispoziţia potrivit căreia Comitetul de Macroprudenţialitate era (aşa cum este şi acum) împuternicit să facă propuneri de îndreptare guvernului. Înţelesul acestei reglementări era (şi este) că guvernul, în cazul în care primea (primeşte)  recomandări sau avertizări, nu putea (nu poate) să arunce la coş nici recomandările, nici avertizările.

Un text confuz a condus la o invenţie: că ar fi vorba despre recomandări... obligatorii. Un oximoron. Ciudat era şi faptul că, în cursul dezbaterii, politicienii tot reluau afirmaţii care nu ar fi putut fi susţinute nici atunci, nu ar putea fi susţinute nici acum dacă toţi cei care le-au făcut ar fi citit legea. Incontestabil, n-au citit-o. Şi, de altfel, nimic din ceea ce exista cu adevărat în textul de lege privind înfiinţarea şi rosturile Comitetului de Macroprudenţialitate nu răzbătea în dezbaterile publice. În schimb, un spaţiu imens de dezbatere pe această temă a fost irosit cu acuzarea unor vicii imaginare. Cacofonia mediatică din discursurile publice a fost atât de derutantă, încât mesajele - şi cele corecte, şi cele incorecte - au îndepărtat publicul de la dialogul pe această temă şi i-au indus un dezinteres vizibil pentru un proces legislativ important pentru societatea românească.

Legea, revizuită de Parlament, a fost revotată, readoptată şi promulgată, fiind în vigoare în prezent. Este identificată drept Legea nr. 12 din 16 martie 2017, privind „supravegherea macroprudenţială a sistemului financiar naţional“. Totul e bine când se sfârşeşte cu bine. Numai că, acum, iată că grupul de iniţiativă din Senat confundă sintagma „supravegherea macroprudenţială“, având ca esenţă a activităţii sale „emiterea de recomandări şi avertizări privind asigurarea stabilităţii financiare“, pentru care nu e nevoie de vreo protecţie specială, cu sintagma „supraveghere prudenţială“, care înseamnă, din perspectiva Legii 312/2004, „să controleze şi să verifice“... Activitate ce are nevoie de o protecţie specială.

Dacă în Legea 312/2004, articolul 25, în redactarea cunoscută, este la locul lui, în legea supravegherii macroprudenţiale o dispoziţie cu conţinutul art. 25 din Legea 312/2004 nu avea ce să caute. Articolul fiind eliminat pe bună-dreptate la recomandarea preşedintelui. A veni, acum, să ceri scoaterea acestui articol şi din legea în care îşi are locul este mai mult decât o aberaţie. Este un pericol. (Articol de Adrian Vasilescu, consilier al Guvernatorului BNR)